Sfârşitul celei de-a doua ediţii a
Festivalului internaţional de
literatură şi traducere - Iaşi (FILIT Iaşi) mi-a
adus, pe lângă o aprigă melancolie pornită de la ideea că totul
s-a sfârşit, o lungă perioadă de introspecţie - perioadă în
care am stat şi-am procesat tot ce-a avut loc pe parcursul
festivalului (01.oct – 05 oct.)
Faţă de anul trecut, festivalul a
venit cu ceva nou: Casa poeziei.
În interiorul Casei Dosoftei
s-au ţinut lecturi de poezie şi dialoguri cu mai mulţi poeţi
reprezentativi ai poeziei contemporane, complet incomparabili
d.p.d.v. ale stilului şi-ale imaginii de ansamblu pe care o au
asupra vieţii şi poeziei.
Sistemul unei sesiuni de poezie era
destul simplu - doi poeţi formează o echipă pentru a se lăsa
tăiaţi şi examinaţi de către poetul moderator şi de către
public. În comparaţie cu simplitatea sesiunii, efectele acesteia
erau destul de complexe, poezia căpătând viaţă prin intermediul
persoanelor prezente în respectiva încăpere – spaţiul, timpul
şi poezia devin, la un loc, o unitate capabilă să excite până la
apogeu receptorii tuturor. Astfel, poezia este injectată prin venele
existenţei şi-i lasă pe toţi într-o stare de euforie, iar
perspectiva este schimbată semnificativ: formele geometrice se
alterează si devin incompatibile cu realitatea, culorile ajung să
fie simţite şi prin buricele degetelor, iar apa începe să semene
cu vinul.
Pe lângă aceste mici doze de drog
gratuite (şi legale), în a patra zi a festivalului s-a organizat
Noapte
albă a poeziei.
Aici, orice persoană care deveniseră dependentă de sesiunile-drog
a avut ocazia să strige clar şi răspicat că „prea
mult nu strică!”.
Poeţii
au lecturat până la ora 2AM, ca mai apoi să intervină trupa Kumm
şi să îi
termine
pe toţi cei care credeau că mai pot rezista.
Drumul
spre casă a reprezentat momentul perfect de a savura, în linişte,
toate senzaţiile trăite; dar şi înaintarea spre un sevraj lung şi
chinuitor.
